Leadership și perfecționism

Rodica Obancea / Coach profesionist pentru lideri și echipe, antreprenor în serie / 23 februarie 2022

Rolul de lider de echipă nu este un rol nou pentru mine, însă abia în ultimii ani, am avut răbdarea de a aloca timp să reflectez la lecțiile pe care le-am învățat în acest rol dar și la dezvoltarea mea ca lider. Mult timp am considerat că practica mea de coaching cu lideri este suficientă pentru dezvoltarea competenței mele de leadership, însă am realizat de curând că, practica de coaching este meseria mea și că eu dezvolt doar competențe tehnice înalte, însă nu dezvolt și competențe de leadership. Competențele de leadership necesită obiective explicite de dezvoltare, timp alocat în agendă pentru practică și reflecție după practică. 

Una dintre lecțiile relevante pentru mine este legată de perfecționism  -  tendința de a tinde către „perfect” și consecințele acestei tendințe. Am învățat că perfecționismul este cel care m-a adus până aici, însă nu mă va duce și mai departe. Tendința de a tinde către perfect este atât o oportunitate de învățare continuă de a face lucrurile din ce în ce în ce mai bine, cât și o modalitate de a ne autolimita și a ne îngreuna creșterea. „Perfect” este o țintă falsă, mișcătoare: ceea ce însemna ieri perfect în realizarea unui raport, astăzi poate să arate diferit. Perfecționismul pune presiune pe noi să depunem efort, să tragem de noi până când iese ceva din mâinile noastre de care să fim mulțumiți sau parțial mulțumiți, și pune presiune pe cei din jur, care simt că ceea ce fac ei nu este la standardul nostru, nu este cum ar trebui să fie sau, poate, nu este cum l-am face noi. Adesea perfecționismul ne ține în micromanagement și ne blochează în a delega și controla tot ceea ce se întamplă cu noi și în jurul nostru. Impactul perfecționismului în echipă poate fi legat de dezvoltarea unui mediu de lucru toxic, plin de nemulțumire, frustrare pentru toți cei implicați, dar și control, micromanagement și lipsa posibilității de a crește.   

Dacă am putea limita perfecționismul doar la partea sa pozitivă, cea care ne dă energia de a învăța continuu, de a ne „perfecționa” - ar fi util,  însă partea sa negativă, umbrită este de asemenea prezentă. Adesea, am observat la mine câtă frustrare, furie, dezamăgire simt atunci când ceea ce am făcut nu este perfect (perfect conform standardului meu), poate uneori este foarte departe de perfect, deoarece atât a fost posibil pentru mine atunci, în acel context. A fost o lecție grea să învăț să accept că în anumite situații, contexte, am putut să fac puțin, sau am putut să fac lucruri mici, fără impact. Lecția co-creației este relevantă pentru leadership: tot ceea ce realizăm este o co-creație, contribuie și alții iar marile realizări au nevoie de un teren fertil, de oameni împreună cu care să poți colabora bine, de un cadru propice – și nu întotdeauna suntem la intersecția aceasta. Am învățat că, în unele proiecte, cea mai mare realizare posibilă pentru mine, în contextul respectiv, a fost faptul că am fost acolo, am făcut tot ce am putut eu mai bine și am luat câteva lecții din experiența respectivă.  

O altă lecție legată de perfecționism în contexte complexe, ambigue și în schimbare continuă, este să învăț să fac lucrurile suficient de bine și să merg mai departe. Sunt multe echipe, organizații, proiecte în care dinamica schimbării este accelerată, volatilitatea este mare, la fel și ambiguitatea. În aceste contexte, gândirea iterativă poate fi o opțiune sănătoasă de a acționa: a face fiecare acțiune să fie perfectă te poate ține pe loc, te poate bloca, îți poate încetini ritmul și te încarcă cu multe sarcini care așteaptă să fie făcute, însă timpul pare că nu este suficient. În aceste contexte, am învățat că este util să discern ce necesită atenție sporită și ce poate rămâne în plan secund, putând fi făcut “suficient de bine” – un reper din mediul școlar poate fi că nota 5 este suficientă pentru a trece clasa și acum este ok atât.    

Am învățat că avem nevoie, în același timp, atât de standarde înalte, cât și de a accepta ceea ce este posibil în contextul real al vieții și muncii de zi cu zi. Standardele înalte pentru mine și depășirea limitelor, îmi dau oportunitatea să învăț să ies continuu din zona de confort, în timp ce acceptarea realității și a ceea ce este posibil aici și acum, mă învită să fiu atentă, conștientă de mine și impactul meu. 

Peter Senghe vorbește despre măiestria personală și spune că este disciplina de a-ți clarifica și aprofunda continuu viziunea personală și a-ți concentra energia în dezvoltarea răbdării și înțelegerii obiective a realității.  Rezonez cu această definiție și mă ajută să dau un nou sens perfecționismului, ca fiind disciplina creșterii personale și a învățării, atunci când avem răbdare și ne luăm timp să înțelegem realitatea. Măiestria personală trece dincolo de competențe și abilități, deși își are fundamentul în acestea. Trece dincolo de înțelegerea și deschiderea spirituală, deși cere dezvoltare spirituală. Înseamnă abordarea propriei vieți ca pe o lucrare creativă, trăirea vieții într-o manieră creativă, în locul uneia reactive.

O poveste pe care am citit-o de curând și la care vă invit să reflectați legat de leadership, perfecționism și măiestrie personală, este:            

Bucătarul prințului Wen Hui tăia un bou. Fiecare atingere a mâinii, fiecare ridicare a umărului, fiecare pas al piciorului, fiecare lovitură a genunchiului, tăierea și despărțirea cărnii și zgomotul cuțitului - totul era într-un ritm perfect, la fel ca Dansul Mulberry Grove sau o parte din simfonia Ching Shou. Prințul Wen Hui a remarcat: „Cât de minunat ți-ai stăpânit arta”. Bucătarul și-a lăsat cuțitul și a spus: „Ceea ce slujitorului tău îi pasă cu adevărat este Dao, care depășește simpla artă. Când am început să tai boi, nu am văzut decât boi. După trei ani de exersare, nu am mai văzut boul în ansamblu. Lucrez acum cu inspirația, nu cu ochii. Simțurile încetează să funcționeze și spiritul preia controlul. Urmez căile naturale, lăsând cuțitul să-și găsească drum prin numeroasele deschideri, profitând de ceea ce este acolo, nu ating niciodată un ligament sau un tendon, cu atât mai puțin o articulație principală. „Un bucătar bun își schimbă cuțitul o dată pe an pentru că taie, în timp ce un bucătar mediocru trebuie să-l schimbe în fiecare lună pentru că sparge. Am acest cuțit de nouăsprezece ani și am tăiat mii de boi cu el și totuși muchia este ca și cum ar fi fost proaspăt ascuțită cu piatra de șlefuit. Există spații între îmbinări. Lama cuțitului nu are grosime. Ceea care nu are grosime are loc din belșug să treacă prin aceste spații. Prin urmare, după nouăsprezece ani, lama mea este la fel de ascuțită ca întotdeauna. Totuși, când ajung la o dificultate, măresc articulația, mă uit cu atenție, țin ochii pe ceea ce fac și lucrez încet. Apoi, cu o mișcare foarte ușoară a cuțitului, am tăiat tot boul - acesta se desface ca un bulgăre care se prăbușește la pământ. Stau acolo cu cuțitul în mână, privind în jurul meu cu un sentiment de împlinire și încântare. Apoi șterg cuțitul și îl pun departe.""Bine făcut!" spuse Prințul. „Din cuvintele bucătarului meu, am aflat secretul creșterii”.

Sursa: „Tăierea unui bou”, Zhuangzi (înțeleptul daoist), secolul al IV-lea î.e.n.